Cum spuneam aici, copiii și adolescenții nu mai vor să meargă la școală, iar asta este realitatea care a dat buzna în cabinetul meu în ultimii ani. Astăzi, despre cauzele acestei schimbări.
Accesul facil și de la vârste fragede la tehnologie
Primul sau cel mai frecvent invocat motiv de către cei mai mulți atunci când este adusă în discuție atitudinea de respingere a școlii și mai ales a solicitărilor din partea ei de către elevi este cel al accesului facil și nelimitat al copiilor și tinerilor la lumea virtuală prin intermediul diverselor dispozitive pe care le au la dispoziție, de la vârste foarte fragede. Atunci când încă din mica copilărie satisfacția și plăcerea sunt la un click distanța, când bona cea mai bună i-a fost telefonul sau tableta, când nu a fost necesar niciun efort intelectual pentru a obține ce-și dorea, totul fiindu-i oferit de-a gata, cum ar putea ca pe copil să îl mai atragă școala? Școala, care și în cele mai “ușoare” situații îi cere măcar un minim efort, unde satisfacția este amânată, iar pentru a o obține este nevoie de muncă și de timp….
Într-o discuție cu o elevă de gimnaziu, aceasta mi-a dezvăluit frustrarea ei, produsă de temele primite, deoarece efectuarea lor “îi lua din timpul ei”. (Vorbim de teme care îi consumau un interval de timp mai mult decât rezonabil, de aproximativ o oră, o oră și jumătate!). Atunci când mi-am exprimat curiozitatea referitor la ce înseamnă acest timp personal și ce face atunci, fără nicio ezitare raspunsul a fost: timp de stat pe telefon, cu tot ce înseamnă asta – Tik-Tok, Instagram, Facebook, grupuri de Whats App.
Cu altă ocazie, un băiat care se confrunta cu perspectiva unei repetenții la finalul clasei a VII-a îmi spunea cu multă seriozitate că timpul pe care îl acordă pregătirii lecțiilor este de maximum o ora (dar de cele mai multe se descurcă să le facă într-o jumătate de oră) deoarece doar atâta este timpul pe care îl are el disponibil, luând în calcul ceea cea are de făcut după finalizarea programului școlar. Concret, atunci când ajunge acasă el stă două ore să vadă ce a mai apărut nou pe Facebook, după care trebuie să se conecteze online pentru a juca un joc în rețea cu prietenii, care și acesta durează măcar doua ore, după care mănâncă, discuta cu colegii pe WhatsApp și apoi se culcă.
Dar este într-adevăr accesul facil, frecvent, chiar nelimitat la tehnologie și la lumea virtuală cauza unică a atitudinii de respingere a școlii de către elevi? Sigur nu! Iar argumentele vin în cele ce urmează.
Părinților le place atunci când copilul sau adolescentul lor stă liniștit în camera lui.
“Liniștea” este văzută ca un semn al lipsei problemelor. Când copiii stau liniștiți, nu pun mii de întrebări, nu au cereri nesfârșite, iar adolescenții nu protestează, nu au crize de furie (adică de fapt nu se comportă așa cum ne-am aștepta de la ei, la vârsta aceasta), pentru mulți dintre părinți toate acestea sunt mai mult decât mulțumitoare. „Am un copil cuminte, care nu-mi face probleme” este replica pe care o auzim frecvent, adesea fix înainte ca totul să “explodeze”.
La fel ca propriii lor copii, nici părinților nu le place să piardă timpul personal. În traducere, și aceștia preferă să stea pe rețelele de socializare ori la TV mai degrabă decât să-și supravegheze copiii când își fac temele, ori să citească împreună cu aceștia, sau să-i ajute să facă față solicitărilor școlare ori pur și simplu să petreacă timp cu propriii copii, discutând ori jucându-se cu ei.
La sugestia mea de face activități împreună cu ceilalți membri ai familiei, un elev adolescent îmi spunea că îi este imposibil, deoarece atunci când este împreună cu tata și fratele mai mare acasă, fiecare stă pe telefonul lui într-o liniște totală.
Părinților nu le place nici disconfortul creat de un copil care protestează, pentru că asta se întâmplă când le interzici copiilor sau le limitezi accesul la ceea ce le produce placere. Iar copiii știu că o “mică scenă” rezolvă accesul la telefon. Si asta de la vârste foarte fragede! Așa că statul fiecare pe telefonul lui a devenit pentru multe familii modul standard de a petrece timpul împreună.
Lipsa responsabilităților casnice, cu activități deseori plictisitoare
Din viața multor copii și adolescenți lipsesc cu desăvârșire responsabilitățile casnice. Nu mai duc gunoiul, nu-și fac patul, nu spală vase, nu-și fierb nici măcar un ou. Și lista poate continua…
În cei peste 25 de ani de când relaționez în școală cu elevi cu vârste între 6 și 15 ani, lista activităților și responsabilităților domestice realizate de aceștia s-a diminuat considerabil, mai ales în ultimii zece ani. Atunci când discutăm despre acest subiect le este foarte greu să nominalizeze măcar o singură activitate gospodărească pe care o fac. Uneori în discuțiile cu părinții acestora îmi sunt relatate situații care frizează ridicolul. O mama îmi relata cum fiul ei adolescent stătea în casă și se juca pe calculator în timp ce tatăl său făcea lucrări de amenajare a curții, pentru care a fost nevoie să plătească un ajutor. Un alt tată îmi spunea cum în fiecare zi îi gătește fiicei adolescente, îi duce mâncarea în camera ei și apoi îi ia vasele murdare și i le spală, în condițiile în care muncea în fiecare zi cel puțin 10 ore, iar fiica nu făcea altceva decât să stea pe telefon , să se machieze și să-și facă unghiile…
Această lipsă a implicării în activitățile gospodărești se reflectă nemijlocit în abilitățile de viată pe care copiii și adolescenții NU le au și în lipsa acelor calități personale, asociate studiului, pe care nu au ocazia să le dezvolte în mod natural acasă, cum se întâmpla “pe vremea generațiilor anterioare”. Concentrarea și menținerea atenției, dexteritățile manuale, răbdarea, gestionarea emoțiilor negative, inițierea și menținerea relațiilor cu ceilalți. încrederea în sine și multe, multe altele sunt abilități elementare pe care copilul nu și le mai dezvoltă natural, fiind nevoie de consiliere sau chiar terapie pentru ceva care ar fi mult mai ușor să se dezvolte în mediul sigur al familiei. Dar părinții de azi sunt emancipați și nu-și mai solicita copiii să facă nimic.
Totul de-a gata – lipsa experiențelor de explorare. Nu mai este stimulată curiozitatea
Totul de-a gata este o realitate care caracterizează nu numai experiențele virtuale ale copiilor și adolescenților, ci majoritatea experiențelor pe care aceștia le au. Jucăriile primilor ani sunt finisate până la ultimul detaliu, fapt care nu mai lasă niciun loc imaginației și creativității. Jocurile și activitățile de recreere sunt structurate și controlate total și scot în afara lor orice element de neprevăzut, orice nereușită sau problematizare. Activitățile pe care le fac copii sunt programate excesiv, cu rigoare și precizie totale. Deviza unei mari parți a părinților pare a fi nimic care să necesite măcar un mic efort din partea odraslelor, nimic care să le ceară confruntarea cu probleme și rezolvarea lor, experimentarea eșecului sau găsirea unor soluții creative.
Libertatea alegerilor, dificultatea în găsirea din prima a soluțiilor, confruntarea de unul singur cu problemele sunt cele mai bune modalități de a stimula curiozitatea, de a spori motivația, de a cultiva reziliența, toate fiind calități absolut necesare în școală. Din păcate, pentru o bună parte dintre elevii cu care m-am întâlnit, acestea nu mai sunt realități care să facă parte din viața lor din afara școlii, iar atunci când școala îi confruntă cu acestea, ea devine indezirabilă.
Nu există limite
Despre lipsa de limite din educația oferită de mulți dintre părinții de astăzi copiilor lor s-a vorbit și s-a scris mult. Ne aflăm în epoca în care copilul nu este numai centrul universului familial ci “împăratul familiei”, în multe cazuri chiar „dictatorul”. Săptămânal ajunge în cabinetul meu măcar un părinte care își declară neputința în a-și mai disciplina propriul copil.
Această lipsă de autoritate care s-a amplificat treptat, începând cu momentele în care părinții au cedat crizelor copilului mic care dorea telefonul pentru a scrolla și care se liniștea în momentul în care îl primea, a continuat când au lăsat telefonul, tableta, calculatorul, consola de jocuri în camera copilului, la discreția lui, fără a interveni când numărul de ore petrecute pe acestea s-a tot mărit, ajungând la 8-10 ore pe zi, apoi ocupând întreaga zi și o parte semnificativă din noapte. Pentru că, nu-i așa?, îmbufnările și țipetele copilului ne deranjează, sunt inconfortabile. Și așa se ajunge în momentul în care copilul, ajuns adolescent, refuză să mai facă orice i se cere. Inclusiv să meargă la școală.
Cred că a devenit clar că tehnologia în sine și accesul la lumea virtuală nu pot purta povara vinovăției pentru faptul că elevilor de astăzi nu le mai place școala sau unii chiar refuză să o mai frecventeze. În spatele acestei realități stau de fapt adulții de lângă ei, care nu și-au făcut ori nu-și fac treaba. Vestea bună este că acest lucru se poate schimba, fiind în puterea noastră. Să fim, deci, optimiști și, mai ales, să schimbăm și să NE schimbăm.