Vinovatul cu mai multe capre

Zilele acestea o știre din școală este iar în prim-planul atenției opiniei publice din România: un elev (adolescent) și-a înjunghiat profesoara in timpul orei de japoneză. Este un astfel de fapt ceva condamnabil, care trebuie pedepsit? Cu siguranță, da! Reflectă acest incident situația escaladării violenței din școlile publice din România? Da, acest act evidențiază, în mod brutal, exact nivelul îngrijorător atins de violența din mediul școlar! Are legătură cu creșterea indisciplinei în mediul școlar și cu scăderea autorității profesorilor? Neîndoielnic! Este respectivul elev vinovat? DA! Este el SINGURUL vinovat? Ori, altfel spus, simpla pedepsire a lui și a altora ca el rezolvă problema violenței, a indisciplinei, a scăderii autorității profesorilor? Aici deja lucrurile sunt mult mai nuanțate.

Desigur, violența, de orice fel, din mediul școlar trebuie să fie pedepsită, iar autorii oricăror fapte de violență trebuie să suporte consecințele, inclusiv legale, ale acestora. Cu cât acest lucru se întâmplă mai aproape de momentul săvârșirii faptei și cu cât ajunge la urechile a cât mai mulți, cu atât mai mare este posibilitatea caînvățarea socială să se producă, adică ceilalți să învețe din această experiență că aceste comportamente sunt inacceptabile și că există consecințe negative serioase ale conduitelor violente în școală.

Simpla pedepsire a făptuitorilor nu rezolva problema. Lucrurile sunt mult mai complexe. Întrebarea care trebuie pusă și pe care, se pare, nimeni nu este nici doritor, nici dispus să o pună, este CUM AM AJUNS AICI? Ori, altfel spus, care sunt cauzele care determina apariția unor asemenea incidente?

Deși cazul despre care vorbim este ultimul, poate cel mai grav de până acum, vizibil opiniei publice, nu este nici pe departe singular. Există aproape în fiecare școală elevi care sfidează autoritatea, care jignesc, umilesc, vin cu arme albe sau droguri la școală, amenință și chiar lovesc profesori și săvârșesc și alte fapte grave, unele cunoscute, dar nu și recunoscute și asumate de toți cei care au de a face cu școala, într-un fel sau altul: directori, profesori, părinți, elevi, inspectori școlari și reprezentanți ministeriali etc..

De multe ori m-am gândit, atunci când auzeam de atacurile cu arme de foc din școlile americane, că și eu cunosc câțiva elevi în preajma mea care, daca ar avea acces la arme, ar face la fel. Da, în România avem elevi cu toleranță scăzută la frustrare, care nu se regăsesc în spațiul școlar și care consideră școala doar un “rău necesar” sau un loc în care sunt obligați să meargă, până la o anumită vârsta. Elevi care își iau modelele de reușită socială din spațiul virtual atât de “generos” și de accesibil pentru copiii și adolescenții din România, care nu sunt capabili să-și concentreze atenția sau să facă o munca intelectuală pentru mai mult de cinci minute și care sunt obișnuiți să fie recompensați pentru lucrurile cele mai banale, dar niciodată pedepsiți. Pe mulți dintre acești elevi cei din jurul lor aleg să-i ignore, sa-i marginalizeze, ori cel mult să-i tolereze, dar aproape niciodată să-i înțeleagă și să-i ajute.

Fără a căuta vinovați, consider că principalele cauze care au condus la amplificarea acestei mari probleme cu care se confruntă toate școlile publice din România – violența extremă a unor (multor!) elevi – sunt sistemul permisiv de educație din familiile multor copii, irelevanța în care a eșuat școala pentru cei mai mulți elevi și diletantismul care frizează incompetența al celor care fundamentează și iau deciziile politice din educație.

În ultimii peste 25 de ani s-a impus moda de a nu pune nicio limită copiilor, aplicându-se un model mult prea permisiv de educație, în familiile celor mai mulți elevi. Ca urmare, aceștia nu numai că sunt învățați că pot să facă ce vor, fără a exista consecințe ale comportamentelor nepotrivite, dar ajung și să dezvolte o toleranță extrem de scăzută la frustrare. Iar atunci când viața le impune limitări firești, acești copii ajung să „explodeze” de-a dreptul.

La rândul ei, școala, prin toți cei care la un moment dat sunt în situația de a lua o decizie care îi vizează pe elevi – privitoare la ce studiază aceștia, când, cum și ce se evaluează, care sunt regulile care trebuie respectate și cum se aplică acestea, cât timp petrec în școală etc. – tratează cu diletantism și superficialitate psihopedagogică ori chiar ignoră marea majoritate a acestor aspecte. Conținuturile predate, metodele utilizate au devenit cu totul lipsite de relevanță și nemotivante pentru elevii generațiilor actuale.

Nu in ultimul rând, clasa politică actuală își aduce aminte de școală doar atunci când este vorba de a a culege capital politic –  prin tăiat de panglici, festivaluri, conferințe, acordări de premii, uneori, pentru simplul merit de a respira etc.. Aceiași politicieni, în restul (majorității!) timpului, manifestă 0% interes pentru problemele reale și serioase ale educației în general și ale elevilor în special și nu simt niciodată nevoia de a-i consulta pe adevărații experți, pentru identificarea și concretizarea unor soluții adecvate pentru adevăratele problemele ale sistemului de educație, nefăcând decât să-și mascheze submediocritatea evidentă care-i caracterizează pe marea lor majoritate.

În situații precum cea de la care am pornit, vinovatul este departe de a fi doar elevul agresor. Cauzele, după cum se vede, vin din mai multe surse și sunt mai profunde. Iar ca să se schimbe ceva în bine trebuie ca noi, cu toții, să ne trezim și să schimbăm lucrurile. Asta dacă chiar vrem ca școlile publice să rămână spații frecventabile, sigure și de folos pentru copiii noștri!

PS Titlul este o reinterpretare personală a titlului poveștii lui Octav Pancu-Iași, Iedul cu trei capre