Invitație la lectură – Lea Ypy: “Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei”

Privirea retrospectivă asupra evenimentelor istorice recente aduce de multe ori perspective părtinitoare, la limită orbite de emoții. Când privirea retrospectivă aparține unui fost copil, trăitor al evenimentelor, care, ca adult, se distanțează, și spațial și temporal, de cele trăite, aceasta se desprinde de emoționalitatea extremă, capătă mai multă profunzime și autenticitate.

Atunci când am citit cartea lui Lea Ypi, profesoară de origine albaneză la London School of Economics, m-a surprins în primul rând asemănarea dintre experiențele de viață ale fetiței de 11 ani din Republica Socialistă Albania, martoră la disoluția regimului comunist a lui Enver Hodja și propriile mele experiențe, și obiective, și subiective, de adolescentă de 16 ani din România, care a asistat la dispariția unui alt regim comunist dictatorial, cel al lui Ceaușescu. Însă ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost abordarea detașată, aproape științifică, pusă în forma unui text literar captivant, care relatează experiențe reale și profund subiective. Lipsește obida, lipsesc acuzele, este aproape o analiză obiectivă, a cuiva care a reușit să se maturizeze și, în felul acesta, să treacă mai departe.

Cititul cărții acesteia ne poate provoca să reflectam la propriile experiențe din acele vremuri, dacă le-am avut, sau la reprezentările pe care le-am dobândit, ne deschide calea spre a medita la diversele perspective asupra evenimentelor din istoria recentă, care ne sunt livrate de unii sau alții, dar, mai ales, ne invită să facem pace cu trecutul, să încetam vânătoarea de vrăjitoare și căutarea de țapi ispășitori, să ne dăm astfel voie să ne maturizăm și să ne dezvoltăm, în sfârșit, ca indivizi și societate.

În final, deschid o poartă spre o lectură pe care sper că mulți o vor aprecia ca fiind atât plăcută, cât și revelatoare de noi înțelesuri asupra evenimentelor din istoria recentă, prin redarea unui paragraf din carte: “Tata a presupus, ca mulți alții din generația sa, că libertatea se pierde atunci când alții ne spun cum să gândim, ce să facem, unde să mergem. În scurt timp, și-a dat seama că forțele coercitive nu trebuie să ia totdeauna o forma atât de directă. Socialismul îi refuzase șansa de a fi ceea ce își dorise, de a face greșeli și de a învăța din ele, de a explora lumea în condițiile lui. Capitalismul le refuza această șansă altor oameni, oameni care depindeau de deciziile lui…. Lupta de clasă nu se terminase. Măcar de-atâta lucru putea să-și dea seama”.