Împăratul  e  gol!

Nu este nicio noutate în a spune că în România de azi oricine a devenit expert în educație (Eu una speram să rămână valabil doar pentru fotbal și cel mult politică!). Nu este nevoie decât să deschidem radioul sau televizorul și cu siguranță găsim cel puțin o emisiune în care “experții” să ne spună ce nu merge în educație, ce și, mai ales, cum ar trebui schimbat. Fac asta jurnaliști, IT-iști, oameni de afaceri, ingineri, politologi, vânzători, sportivi, economiști, șoferi etc.. Lista „experților” poate continua cu toate profesiile posibile.( Probabil oameni onorabili și, cei mai mulți, cu competențe reale în domeniul în care profesează).

Toți acești „experți” ad hoc au opinii ferme, susținute cu maximă dezinvoltură și convingere despre cum trebuie să arate sistemul educațional și inclusiv care trebuie să fie arhitectura sistemului de învățământ românesc în perioada următoare. Mai rar sau aproape deloc auzim opinii exprimate de psihopedagogi, fie ei practicieni, profesori universitari ori cercetători din domeniul științelor educației. (Apropo, referitor la cercetătorii din domeniul științelor educației, oare mai există acești specialiști? Ce-or fi făcând ei? Pentru că nu am mai auzit de multă vreme pe cineva din conducerea sistemului de învățământ făcând vreo referire la cercetări, investigații, studii de specialitate în domeniu, făcute în România.)

În ce mă privește, nu pot să nu remarc faptul că disfuncțiunile majore ale sistemului educațional românesc deja de ani buni încep să se transforme în răni profunde, care au început să se cangreneze și să miroasă urât. Fiind un om căruia mereu i-a păsat și îi pasă de tot ce se face (ori nu se face) în învățământul românesc, nu pot trece indiferentă pe lângă toate problemele care se acutizează, acompaniate de acest cor polifonic de acuze la adresa școlii și a oamenilor săi. Nu pot să mă prefac că nu aud acuzele aduse, dar nici că nu văd ori că nu cunosc realitatea care stă în spatele acestora și să trec, eventual în tăcere, mai departe. Mie, la fel ca multor alte mii de profesori și oameni ai școlii din România, îmi pasă și cred în puterea de schimbare a implicării.

Într-o selecție personală și, drept urmare, subiectivă, determinată de expunerea mea din ultimii 15-20 de ani la astfel de luări de poziție, în cele ce urmează voi face a scurtă trecere în revistă a 10 astfel de opinii mai des vehiculate în spațiul public și care sunt cel mai frecvent abordate în mod ipocrit de majoritatea actorilor implicați.

1. Suntem noi cârcotași, dar elevii români sunt mult mai buni decât cei din școlile din afară. Nu avem noi olimpicii noștri? Nu câștigăm noi toate concursurile la care mergem?

2. Profesorii din școlile românești sunt nepregătiți sau cel puțin anacronici

3. Specialiștii din științele educației sunt reprezentanții unor științe slabe, care nu merită să fie consultați sau a căror părere poate fi cel mult auzită și pusă pe picior de egalitate cu toate celelalte voci: vocea politicului, a societății civile, a părinților, a elevilor, a oamenilor de afaceri etc..

4. Părinții sunt cei mai îndreptățiți să hotărască ce se face și cum se desfășoară activitățile dintr-o școală.

5. Modelul mediului de afaceri este o alternativă mai mult decât recomandabilă, ba chiar este aproape obligatoriu de preluat de către școli, dacă vor să aibă succes.

6. Orice absolvent de facultate are competențele necesare pentru a fi profesor.

7. Digitalizarea școlilor este soluția pentru a îmbunătăți calitatea sistemului educațional și pentru a oferi egalitate de șanse.

8. Școlile cer bani de la părinți pentru dotări, deși în România învățământul este gratuit.

9. Pentru a ajunge la o școală “bună” părinții trebuie să își fac viză de flotant în circumscripția școlii respective.

10. Profesorii fac meditații din care câștigă venituri mari, neimpozitate de stat.

Despre fiecare în parte, mai pe îndelete, zilele următoare…