Despre  gale,  conferințe  și  alte  marafeturi

Dacă conferințele, galele, coaching-ul si alte activități de felul acesta, cărora le sunt dedicate mulți bani și mult timp în educația din România, ar avea măcar 1% din efectul pe care îl propovăduiesc, atunci am avea de departe cel mai bun sistem educațional din lume. Însă, după cum cu toții vedem, dar puțini avem curajul să o și spunem cu voce tare, realitatea este cu totul alta. În România se vorbește mult și se face puțin. Vorbim din ce în ce mai mult și facem din ce în ce mai puțin.

Mulți consideră că știu de la sine despre ce este vorba în educație și, ca urmare, își dau cu părerea despre tot ce trebui făcut, ce trebuie schimbat, ce trebuie completat, cine trebuie să facă și ce, precum și altele din același registru. Nu contează că nu au studii psihopedagogice, nu au fost nicio zi într-o școală sau, dacă au fost, doar au vizitat-o, fără să interacționeze cu elevii zi de zi ori măcar pe perioade mai lungi, în care să reușească să-i și cunoască, măcar cât de puțin, dincolo de o pojghița subțire de la suprafață. Toate acestea nu-i împiedica să se întâlnească zâmbitori unii cu alții și, debordând de încredere, să se gratuleze reciproc și să vorbească de lucruri care nu au de a face cu realitatea autentică din școlile pentru care emit puncte de vedere și propun rețete de succes.

În doar câteva cadre brute și lipsite de retușuri cosmetizante, alta este azi realitatea școlii românești. Extrem de mulți elevi sunt total demotivați și nu mai văd rostul școlii. Sunt din ce în ce mai dese cazurile în care elevii refuză să mai continue studiile. Mulți, prea mulți dintre elevi sunt flămânzi sau trăiesc la limita subzistenței, iar școala, unde cândva găseau o cale de evadare din viața grea în care trăiau, acum de cele mai multe ori le oferă doar excludere și marginalizare. Curriculum actual presupune un program infernal și un ritm pe care cei mai mulți dintre elevi nu-l mai pot susține, cu 6-7 ore pe zi, în care fac doar ore “teoretice”, nimic practic și prea puține activități creative. Un număr important de elevi, chiar și dintre cei care reușesc să obțină note minime de trecere și chiar mai mari, întâmpină dificultăți semnificative în înțelegerea unui text scris și în rezolvarea unor exerciții matematice banale. Elevii cu CES sunt trimiși să fie integrați în școlile de masa, fără să fie alocate resursele educaționale necesare pentru asta și fără ca profesorii să fie pregătiți în mod corespunzător. Profesorii sunt copleșiți de sarcini care nu au de a face cu rolul lor profesional: completează dosare de bursă, realizează statistici peste statistici pentru diverse autorități etc. și, ca atare, ajung să nu mai aibă nici timp și nici disponibilitatea emoțională pentru a se implica cu adevărat în ceea ce au de făcut în mod prioritar: activitățile de predare-învățare.

Dacă tot avem resurse care sunt folosite cu generozitate pentru organizarea de conferințe, gale, festivități fastuoase etc, poate că ar fi bine să încercăm să Ie ducem acolo unde este cu adevărat nevoie de ele și unde ar avea un impact vizibil: lângă elevi și pentru elevi. Asigurarea unei mese calde pentru toți elevii. Regândirea curriculum-ului astfel încât să existe un echilibru între disciplinele teoretice, practice și creative. Reorganizarea programului școlar, prin includerea de activități remediale, de pregătire suplimentară, sportive, creative etc. Asigurarea de resurse educaționale țintite pentru a asigura într-o manieră autentică incluziunea elevilor cu CES în școlile de masa. Formarea profesorilor ținând cont de nevoile reale ale acestora, care să le asigure strategii și instrumente unitare la nivel național, pe care să le poată utiliza în practică. Toate acestea ar produce o schimbare reală în bine, vizibilă pentru toți.

Însă, nici măcar schimbările în bine nu trebuie făcute „după ureche”, cum se întâmplă de prea mulți ani. Când vrem să modificăm ceva care are de a face cu viața atâtor copii și adolescenți, care influențează un domeniu atât de sensibil precum cel educațional, lucrurile trebuie făcute cu profesionalism și temeinic. Mai întâi să se contureze un scenariu acțional. Apoi să se piloteze. După care să se măsoare impactul, să se verifice ce se confirmă și ce nu din ipotezele de pornire. Iar la final să se concluzioneze: asta merită făcut pentru că… iar asta nu merită făcut pentru că…

Dacă ceea ce vrem să schimbăm este sistemul educațional, prioritizând nevoile elevilor noștri, atunci totul trebuie realizat și verificat exact în mediul pentru care se propune transformarea, adică în ȘCOLILE REALE DIN ROMÂNIA. Nu în alte sisteme educaționale, nu în firme și corporații (unde avem de a face cu adulții) și, în general, niciunde în altă parte unde nu se află elevi reali, profesori reali și tot ecosistemul din jurul lor, din școlile noastre reale.