Demonetizarea competențelor psihopedagogice ale profesorilor – o tendință periculoasă cu final previzibil

O viziune relativ nou apărută în spațiul public, dar extrem de incisiv promovată de unde nu te așteptai să apară și să fie promovată o asemenea perspectivă, respectiv din zona Ministerului Educație, este aceea că orice absolvent de facultate are competențele necesare pentru a fi profesor. Alături, în spatele sau chiar autoprezentându-se drept mesageri autorizați în fața reprezentanților ministeriali, există voci din lumea afacerilor (taaare interesată în ultimul timp de educație!..), din zona ONG-urilor sau a liber profesioniștilor cu interese în domeniu. În aceasta paradigmă vedem cum absolvirea unei forme de învățământ superior (oricare) transformă în mod automat (aș spune chiar miraculos) absolvenții nu doar în specialiști (?!…) ai unui domeniu, indiferent că acesta este fizica, chimia, ingineria, istoria, matematica, limba română și limbile străine, informatica etc., ci direct în profesori.

Pentru a avea doar o perspectivă restrânsa asupra a ceea ce presupune asta, voi aduce în discuție o parte a competențelor necesare și solicitate unui profesor, strict din perspectiva atribuțiilor cuprinse în fișa postului acestuia. Astfel, un profesor are ca atribuții minimale stabilirea strategiilor didactice optime, elaborarea documentelor de proiectare didactică, realizarea activităților didactice curriculare, organizarea și dirijarea activităților de predare-învățare, utilizarea materialelor didactice adecvate, identificarea și valorificarea posibilităților de învățare ale elevilor, asigurarea formării competențelor specifice disciplinei, eficientizarea relației profesor-familie, elaborarea și aplicarea unor instrumente de evaluare a activității elevilor, organizarea, coordonarea și monitorizarea colectivelor de elevi, gestionarea situațiilor conflictuale în relațiile profesor – elevi, elevi – elevi, profesor – familie, tratarea diferențiată a elevilor în funcție de nevoile lor specifice, comunicarea profesor – elevi, utilizarea feedbackului bidirecțional în comunicare, facilitarea procesului de cunoaștere, înțelegere, însușire și respectare a regulilor sociale, implicarea în prevenirea și combaterea violenței și bullyingului în mediul școlar și/sau în mediul online ș.a. Cred că este evident pentru oricine este de bună credință și nu are vreun interes ascuns că chiar nu este suficient să absolvi o facultate pentru a putea fi profesor.

Pentru a nu părea părtinitoare, poate ar fi de ajutor să vedem ce se întâmplă și dincolo de spațiul nostru mioritic sau, după spusele altuia, dincolo de frontierele “(v)estului sălbatic al Europei”. Ei bine, peste tot în lume aste asumata axioma conform căreia profesia de profesor presupune să ai o serie de competențe specifice, care fac posibilă adaptarea discursului de specialitate, dobândit ca urmare a specializării într-un anumit domeniu, la capacitatea de înțelegere a fiecărui elev în parte și care poate determina astfel învățarea. În majoritatea țarilor lumii și cu siguranță în toate țările civilizate este un truism să spui că pentru a fi profesor trebuie să ai competențe psihopedagogice, de management al grupurilor de elevi, de metodică a predării disciplinei, de psihologie a copilului și a învățării, de comunicare, adaptată nivelului de vârstă al elevilor și multe, multe altele, precum și că aceste competențe se dobândesc printr-o formare inițială și apoi prin cea continuă, realizate în instituții specializate.

Este de la sine înțeles că poți fi un mare specialist în domeniul tău de competență (fizica, chimia, ingineria, matematica, informatica etc.,), dar nu ești profesor decât dacă ai și celelalte competențe corelate, respectiv competențele psihopedagogice, cu toate subdiviziunile lor, acestea fiind dobândite prin studii situate strict în această arie și validate, la rândul lor, prin examene susținute la final, exact ca în cazul disciplinelor de specialitate specifice fiecărui domeniu științific și profesional. Există o mare diferență între a ține un discurs științific sau o activitate demonstrativă în fața unor elevi și a desfășura o lecție. Lecția are etapele și “legile” ei proprii de desfășurare, care țin seama de vârsta celor cărora te adresezi, de caracteristicile lor psihologice, de logica unui discurs educațional care își propune să determine învățare, de existența unor eventuale “cerințe educaționale speciale” în cazul anumitor elevi, de logica internă a disciplinei de studiu, care este alta decât a domeniului științific ca atare etc..

În România ne confruntăm de ceva timp la nivelul întregii societăți cu un fenomen cvasigeneralizat: apariția și promovarea  pseudospecialiștilor. Un oarecare face un curs sau câteva cursuri într-un anumit domeniu, mai citește niscaiva informații din literatura de popularizare sau de pe internet și a și devenit specialist în acel domeniu. Ceea ce se uită în cazul școlilor și profesorilor este că aici avem de face cu copii și adolescenți care nu sunt suficient de maturi din punct de vedere cognitiv și emoțional, care nu au formată capacitatea de a evalua și de a discerne între lucrurile bune și cele mai puțin bune care li se prezintă, care văd în adult o autoritate la care se raportează. De asta responsabilitatea față de selectarea riguroasă a oamenilor care vin în fața elevilor trebuie să fie mult mai mare.

Dar ce s-ar putea obține prin această “deschidere” a decidenților (și nu numai a lor) față de impostură? Rezolvarea crizei de personal din învățământ, cantitativă și calitativă? Fals. Dacă absolvenții buni de facultate nu aleg să fie profesori apelând la căile clasice de accedere la o asemenea profesie, de ce ar alege să fie profesori pe această cale? Ar apela la aceste subterfugii cel mult cei care sunt incapabili să susțină și promoveze un examen de titularizare. Îi vrem pe aceștia în școli? Categoric nu! Vom avea astfel profesori calificați și, eventual de bună calitate, în mediu rural sau în mediile defavorizate? Fals. Posturi în mediul rural și în zone defavorizate au existat mai mereu, există și azi și nu sunt puține. Însă nici măcar cei care doresc să devină profesori nu sunt atrași de ele. Vom promova performanța și excelența prin aducerea în învățământ a unor oameni de afaceri de succes? Fals. Pentru a atinge obiective educaționale este nevoie de intervenții sistematice și de lungă durată. Cu siguranța adevărații oameni de afaceri de succes nu au timp pentru o implicare sistematică și de durată în școală.

Până la urmă, ce se dorește să se obțină? CUMVA SĂ SE ELIMINE ȘI ULTIMUL FILTRU DE MINIMĂ COMPETENȚĂ – EXAMENUL DE TITULARIZARE (competență și nu prea, câtă vreme a fost complet șubrezit de numeroasele concesii făcute deja de decidenți!) – care făcea să mai avem o urmă de încredere în calitatea oamenilor care intră în sistemul educațional și, astfel, în calitatea actului educațional? De ce asta? Nu cumva pentru a da astfel cale liberă de acces în școlile din România chiar tuturor absolvenților fabricilor de diplome și, prin urmare, un rost și acestora?…

Despre acest subiect punctual, într-o postare viitoare…