Common  sense  –  sau  cum  nici  măcar  bunul  simț  nu  mai  este  alături  de  educația  din  România

Ce faci atunci când realitatea arată astfel: elevi tot mai demotivați și mai puțin atrași de școală, profesie didactică din ce în ce mai puțin atractivă și din ce în ce mai rar aleasă de absolvenții de facultate, analfabetism funcțional masiv în rândul elevilor, profesori epuizați și demotivați, abandon școlar și părăsire timpurie a școlii? Ajungi la concluzia că de calitatea sistemului educațional depinde siguranța națională. Așa că iei masuri!

1. Diminuezi numărul burselor. Nu cred că există vreun profesor care lucrează într-o școală obișnuită din România care să nu fi remarcat cât de greu este să-i mai motivezi pe elevi. Deja face parte din normalitate să te afli în fața / printre / alături de elevi care vin la școală pentru că este obligatoriu, pentru că așa le zic părinții, pentru că altfel ar fi sancționați etc. și care, atunci când sunt în sala de clasă, fac un efort minim. Rar sau foarte rar întâlnești elevi care să fie dispuși să se angajeze din proprie voință într-o muncă susținută pentru a dobândi competențe suplimentare sau pentru a obține rezultate școlare mai bune. Azi acestea nu mai sunt o miză! Zilele în care exista competiție între elevi pentru obținerea unui loc fruntaș într-o ierarhie școlară sunt trecute. Da, da, îmi veți spune că este o motivație de nivel inferior, că nu încurajează învățarea autentică, că, de fapt, școala trebuie să încurajeze motivația intrinsecă. Bla, bla, bla… Să nu fim ipocriți! Elevii motivați intrinsec au fost dintotdeauna puțini. Chiar și „pe vremea noastră”! Iar acum sunt aproape inexistenți. Mai mult, nici adulții (adică noi!) nu muncim doar pentru că avem o motivație intrinsecă, ci și pentru recompense (bani, recunoaștere etc). În ultimii doi-trei ani, mai precis de când au fost introduce bursele, am început să vad din ce în ce mai des elevi interesați de rezultatele lor școlare, de multe ori dintre cei pe care înainte nu i-aș fi vazut dispuși să facă niciun efort în plus față de minimul necesar. Desigur, cârcotașii vor spune că de fapt ceea ce-i interesează sunt notele și nici pe departe să învețe mai multe. Poate este adevărat, dar atunci când dorința de a obține o notă mai mare implică în mod obligatoriu cunoștințe și abilități noi, mai contează care a fost mobilul?!… Și atunci vine întrebarea de bun simț: de ce să renunți la ceva care s-a dovedit funcțional?
2. Crești numărul elevilor în clase. Procente alarmante de elevi care sunt analfabeți funcțional (din care unii analfabeți de-a binelea – ceea ce se spune rar!) sunt aduse constant în atenția opiniei publice. Toți se arată indignați, nemulțumiți, revoltați, îngrijorați și clamează sus și tare: „Așa ceva nu mai poate continua. Este atentat la siguranța națională!”. Iar onorabilii noștri conducători și auto-declarații „experți în educație” apar cu „soluția”: creștem numărul de elevi în clase. Elevi care, mulți dintre ei, sunt victimele unei societăți care merge pe repede înainte, în care nu există decât o viteză de înaintare și în care cei care rămân în urmă trebuie să-și găsească singuri calea de scăpare. Nu este timp pentru cei care merg mai încet, care nu înțeleg din prima, care nu au părinți, prieteni care să-i vadă, să-i înțeleagă și să-i ajute. „Programa te obligă la un ritm susținut din care nu poți să te oprești. Într-o clasa nu poți sa te ocupi de fiecare în parte. Fiecare trebuie să-și găsească propriile soluții. Nu poți să-i tragi în jos pe toți pentru unii.” – iată ce vor spune, la unison, mare parte dintre părinți și profesori. Și, parțial, au dreptate. În 50 de minute cum ai putea să te ocupi diferențiat de nevoile fiecăruia dintre cei 30- 35 de elevi dintr-o clasă? Unde găsești răgazul atât de necesar pentru acești elevi? De multe ori mulți aproape că nu ajung să fie observați fizic! Nu mai vorbim să le fie văzute și înțelese nevoile, problemele, resursele pe care le au. Mulți dintre ei eșuează, iar o parte chiar abandonează, părăsind școala înainte de vreme, acest loc în care ei nu mai există decât ca cifre. Care, din păcate, reflectă o realitate care ne dă fiori. Dar cum am spus deja, măsura de bun simț găsită este să avem și mai mulți elevi într-o clasă.
3.  Mărești norma didactică a profesorilor. La „Zidul plângerii educațional”, cuvântul profesor este unul dintre cele mai frecvent auzite. „Nimeni nu vrea să fie profesor. Absolvenții fug de cariera didactică. Profesorii sunt copleșiți de problemele cu care se confruntă. Profesorii nu reușesc să răspundă nevoilor elevilor cu CES. Există prea multe solicitări de natură socială la care profesorii trebuie să răspundă și nu mai au timp să se ocupe de elevi la clasă.”… Da, problemele cu care se confruntă profesorii sunt din ce în ce mai diverse, cu siguranța multe, iar o parte dintre ele sunt complet noi sau neașteptate și necesită timp pentru a fi înțelese, abordate și rezolvate. A fi profesor presupune să faci o mulțime de lucruri în același timp, să te adaptezi din mers, să relaționezi cu o diversitate de oameni, să reușești să fii respectat și în același timp plăcut, să-ți asumi că activitatea ta va fi mereu în centrul atenției celorlalți, să fii dispus să înveți continuu și să te schimbi. Este evident că pentru a performa într-o asemenea carieră, mare consumatoare emoțional și cognitiv, este nevoie de existența unui timp personal în care să-ți reevaluezi și să-ți concepi strategiile de predare, în care să cauți materiale relevante pentru trebuințele fiecărui elev în parte, să reflectezi la ce a funcționat si la ce nu a funcționat din ceea ce ai făcut și, de ce nu, un timp în care să-ți „încarci bateriile”. Este recunoscut de toți că, pentru a putea răspunde nevoilor celorlalți, este necesar să nu fii epuizat. Un profesor care își face treaba bine este cu siguranță unul care are resurse personale suficiente, adică nu și le-a epuizat înainte de a intra în sala de clasă. Dar, nu-i așa?, dacă problemele din școală devin din ce mai multe și mai diverse iar pentru rezolvarea lor este nevoie de timp și dedicație, de disponibilitate mentală pentru schimbare și adaptare, de învățarea și însușirea unor noi competențe de către profesori, măsura de bun simț găsităeste să mărești norma didactică și să adaugi noi atribuții pentru profesori. Cu siguranță va exista un val de doritori pentru o asemenea carieră “ofertantă” – muncă multă, bani puțini, atenție publică crescută, timp personal aproape inexistent – iar cei care sunt deja în sistem vor deveni mai entuziaști, mai plini de energie și mai doritori să se implice și mai mult, devenind și mai dispuși să răspundă diversității imense de solicitări cu care se confruntă.