Să consulți nu ȋnseamnă doar să ȋntrebi

Chiar înainte de a se declanșa în spațiul public avalanșa opiniilor referitoare la noile planuri cadru propuse pentru liceu, provocasem un grup de elevi din clasa a VII-a la un exercițiu care s-a dovedit un prilej minunat de a-i asculta și a le afla părerile despre schimbările pe care ei le consideră necesare în școală. Cerința de la care am plecat era următoarea: „Imaginați-vă că sunteți Ministrul Educației. Formați o echipă, împreună cu trei colegi, care vor avea rolul de consilieri. Elaborați două sugestii de politică educațională care să îmbunătățească viața elevilor și argumentați modul în care acestea ar aduce efectiv o îmbunătățire”.

Sincer, mă declar vinovată, pentru că am pornit cu idei preconcepute referitoare la răspunsurile pe care le voi primi și la lipsa de seriozitate cu care credeam că elevii vor trata exercițiul. Până la urma pentru elevii mei nu era cine știe ce miză la mijloc… doar un exercițiu.

Primul lucru care m-a surprins și mi-a ridicat un semn de întrebare referitor la adecvarea așteptărilor mele a fost efervescența plină de seriozitate a discuțiilor în rândul echipelor de elevi: fiecare avea cel puțin o idee pe care insista să o includă în listă; propunerile erau argumentate, uneori cu prea mult patos, pentru a ajunge să se regăsească pe lista celor două sugestii de politică educațională ale echipei. Rumoarea și râsetele inițiale au lăsat locul argumentelor și dezbaterilor.

În etapa a doua a exercițiului, când fiecare echipă și-a susținut propunerile în fața celorlalte, mi-a devenit clar că presupozițiile mele inițiale au fost greșite. Elevii mei (cu vârste de 13-14 ani) au tratat sarcina primită cu maximă seriozitate, au făcut propuneri pe care le-au susținut prin argumente și la final s-au arătat încântați că cineva le-a oferit o oportunitate autentică de a fi auziți și ascultați. Masă caldă la amiază, posibilitatea de a-și alege o parte din disciplinele pe care să le studieze, existența unei pauze mai lungi la prânz (în care să se poată relaxa), realizarea sarcinilor de învățare la școală și renunțarea la temele pentru acasă (chiar cu posibilitatea de a avea un un program mai lung la școala, pana la orele 16-17), utilizarea de către profesori a unor metode care să-i ajute să facă conexiunea dintre ceea ce învață la școală și viața reala ș.a. sunt câteva din propunerile lor din postura de „Miniștri ai Educației”. Toate argumentate!!!

Analizându-le propunerile și argumentele nu am putut decât să-mi dau seama că majoritatea sunt de bun simț. Este adevărat că după șase-șapte ore la școală este aproape imposibil să mai ai resurse pentru realizarea temelor ori că atunci când ți-e foame nu te poți concentra la lecții. Este normal să nu fii motivat să înveți dacă nu vezi la ce îți folosesc cunoștințele în viața reală, la fel cum este firesc ca aptitudinile și interesele diferite ale elevilor să își găsească locul în școală doar dacă aceștia au posibilitatea să aleagă și discipline diferite ș.a.

Elevii noștri (ca toți cei care fac parte din comunitatea educațională: părinți, profesori, directori etc) merită să-i ascultăm, în mod direct, nemijlocit, fără prejudecăți și să-i investim cu încredere. Ascultându-i și ținând seama de toți și de fiecare categorie în parte, politicile noastre educaționale ar fi mai adaptate la problemele și nevoile reale ale sistemului educațional și ale societății, în întregul său. Poate că astfel schimbările ar fi mai ușor acceptate și puse în practică. Dar pentru asta cu toții (și cu atât mai mult cei care iau deciziile!) trebuie să coborâm de pe soclu și să renunțam la a ne considera atoateștiutori. Cred că, de fapt, asta este cel mai greu, având în vedere cum au arătat consultările organizate de curând de Ministerul Educației.