Formele  fără  fond  și  Țara  lui  “Mircea,  fă-te  că  lucrezi!”

Mergând acum câteva săptămâni într-un scurt concediu în Polonia am fost aproape surprinsă să văd că pistele de biciclete pot fi făcute în așa fel încât să poți merge cu bicicleta și fără să-ți rupi gâtul, să faci echilibristică sau să te oprești cu capul într-un stâlp. Că pietonii, cicliștii și șoferii pot conviețui chiar pașnic, fără să se încurce sau să se pună în pericol unii pe alții.

Cu altă ocazie, în altă țară din Europa, nici nu contează care, am parcurs cu trenul aproximativ 550 de km în vreo două ore și jumătate. Altădată, pe o autostradă am trecut prin tuneluri de doi, trei, patru km, săpate în munți cu înălțimi considerabile, câte unul pe fiecare sens de mers.

O prietenă povestea cum, mergând într-o vizită de studiu, tot în Polonia, a văzut o “grădiniță pentru bătrâni”. Aceasta era, de fapt, un Centru de zi pentru bătrâni, în care aceștia erau aduși de către familiile lor dimineața, când mergeau la serviciu și erau luați seara, la finalul programului de lucru. Cel în cauză a fost impresionat de bunăstarea acestora și de faptul că toată lumea era în câștig: persoanele în vârstă pentru că nu erau rupte de familiilor lor, familiile acestora pentru că își puteau continua viața profesională și socială în timp ce reușeau să ofere o viată de calitatea bătrânilor din familiile lor și pe deasupra și statul, deoarece costurile erau mult mai reduse decât pentru susținerea unor azile cu program non stop.

Într-un proiect Erasmus, în Slovenia, am aflat că și ei au două săptămâni speciale în programul școlar: una dedicate activităților în natură și una dedicate lecturii. Dar ce era cu adevărat remarcabil-era modul în care au reușit să le facă viabile, funcționale și cu adevărat utile în raport cu scopul propus. Slovenii au o adevărată rețea de oameni, de instituții și de organizații care își asumă un rol în realizarea activităților. Au centre comunitare în care elevii și profesorii pot experimenta un stil de viață apropiat de natură, specificul local; au universități cu programe educaționale bine cunoscute și ușor accesibile elevilor și școlilor; au biblioteci ale căror spații și personal sunt pregătite pentru a concepe și găzdui activități pentru elevi etc..

Ce mai au în comun toate acestea, dincolo de faptul că funcționau, erau făcute cu bună credință, răspunzând unor nevoi reale și aduceau un plus de bunăstare membrilor comunităților? Majoritatea activităților erau finanțate cu bani europeni.

În firescul unei minți care caută soluții la problemele cu care se confrunta, m-am întrebat ce anume ne lipsește nouă, ce anume ar trebui să mai avem sau să mai facem noi în România noastră cea de toate zilele pentru ca astfel de lucruri, care de bună seamă fac parte din experiența cotidiană obișnuită a cetățenilor acelor țări enumerate mai sus, să nu mai fie la noi niște excepții, ori chiar deziderate îndepărtate sau, mai rău, cum se întâmplă de cele mai multe ori la noi, niște lozinci politice goale. Pentru că dacă este să fim drepți, tot ce am prezentat “există” și la noi.

ȘI la noi s-au alocat și s-au cheltuit fonduri europene. Multe proiecte, mulți bani! Doar că da, avem piste de biciclete, dar acestea se sfârșesc brusc, câteodată într-un stâlp ori sunt construite în zone în care nu poți ajunge nicăieri cu bicicleta, da, avem centre de bătrâni, dar acestea, după ce au fost construite și s-a finalizat perioada de monitorizare a proiectului, au lacăte mari pe porțile de la intrare ori sunt transformate în orice altceva, da, avem și „Săptămâna verde”, și programul „Școala Altfel”, dar în timpul dedicat acestora în cele mai multe școli este o vraiște totală, acestea devenind cauze suplimentare de stres pentru profesori, pentru că nimeni nu s-a gândit mai întâi să creeze și rețeaua de resurse care să le facă funcționale și utile. Ce este flagrant diferit la noi față de exemplele din străinătate prezentate mai sus este faptul că majoritatea așa ziselor realizărilor românești reprezintă doar forme fără fond. S-a înrădăcinat adânc în mentalul nostru colectiv abordarea orientală că nu e nevoie să faci cu adevărat ceva, atâta vreme cât îți iese destul de bine să te prefaci încât să-i fraierești pe ceilalți să te creadă că chiar ai făcut-o. Chiar dacă principalii perdanți suntem noi, cei care trăim în fiecare zi în lumea aceasta a formelor fără fond.