Vacanțe  mai  noi  sau  mai  vechi

Copil fiind, fără a detesta timpul petrecut la școală, ba chiar dimpotrivă!, dintotdeauna am considerat vacanțele depozitare ale unui timp de grație, un timp care îmi aparținea și pe care puteam să îl modelez după bunul plac. Dacă ar fi să pun etichete, cele care îmi vin prima data în minte sunt: libertate și experimentare. Nimeni nu mă bătea la cap, puteam să mă trezesc târziu și să mă culc la ore imposibile, puteam să stau cu prietenii și să fac lucruri pe care în timpul școlii nu prea aveam timp să le fac, să explorez locuri și lucruri nemaiîntâlnite, să descopăr și să experimentezi pasiuni, să mă aventurez și, în felul acesta, să fac un pas înainte, spre mine și spre lumea din jurul meu.

Vacanțele au reprezentat acel timp complementar școlii, dar atât de important și de valoros pentru descoperirea de sine, a celorlalți și a lumii din jur. Departe de a fi un timp pierdut, era un timp augmentat, în care parcă toate se puteau întâmpla și în care nu te plictiseai niciodată. Părinții rămâneau undeva în spate, ghidând din umbră alegerile noastre, dar reflectorul era pus pe prieteni și pe nenumăratele lucruri pe care le făceam împreună. Indiferent dacă mergeam la scăldat, ne făceam corturi din pături, stăteam până noaptea târziu la discuții, citeam cărți de aventuri, urcam pe cărări de munte sau mergeam în tabără, fiecare minut era prețuit.

Chiar dacă uneori eram transpuși în roluri de ajutoare la activitățile casnice sau agricole, acasă sau la bunici, ceea ce rămânea la final era bucuria de a fi împreună cu ceilalți, de a mânca împreună, de a spune și descoperi povești, de a savura până la ultima picătura apa rece dintr-un pârâu într-o toridă zi de vară. Copii plictisiți sau nefericiți găseai cu greu iar reîntoarcerile la școală erau efervescente. Fiecare venea din vacanță cu ceva de împărtășit: o experiență neobișnuită, o pasiune sau abilitate nouă, prietenii noi sau mai vechi consolidate, locuri descoperite, experimentarea unor emoții neîntâlnite până atunci și … toate trebuiau împărtășite. Multe dintre lecțiile de început și chiar de mai târziu porneau de la întâmplările din vacanțe, povestite cu entuziasm de elevi, iar școala și experiențele din afara ei nu păreau a face parte din universuri paralele, ci complementare.

Mult timp mi-a fost greu să surprind în cuvinte diferența esențială pe care o simțeam între vacanțele acelor copii și adolescenți și cele ale actualei generații. Și cei de acum, ca și cei din trecut se bucură că vine vacanța, se trezesc și se culcă târziu, fac lucruri pe care în timpul școlii le amâna sau le fac mai rar, se întâlnesc cu prietenii și putem continua… La prima vedere am putea spune că nu este nicio diferență importantă. Dar ea există și este evidentă, dacă interacționezi mai mult cu copiii și adolescenții actualei generații sau dacă îți faci timp să-i observi și să-i asculți. Aceasta este plictiseala și lipsa aproape totală de interes pentru orice li se întâmplă. O impresie care te lovește puternic, în cazul multora dintre ei. Pentru unii, mulți!, parcă nimic nu ar merita explorat, nimic nu este suficient de bun. Mulți par chiar obligați să participe la propria lor viață de vacanță. Nici vorba de pasiune, de entuziasm, de dorința de a explora zone necunoscute, nici măcar de bucurie. Totul e un nesfârșit plictis.

E adevărat că în vremurile de azi foarte rar zilele de vacanță mai presupun activități în care poți să-ți dezvolți vreo abilitate sau să-ti descoperi vreo pasiune. Aproape nimeni nu se mai implica sau nu mai este implicat în activități casnice de făcut curat, gătit, pregătit conserve pentru iarna – împreună cu mama – sau în alte activități fizice, eventual agricole – săpat, udat, cules fructe/legume, bătut un cui într-un gard, cusut, tricotat, croșetat etc. Din ce în ce mai rar văd copii sau adolescenți care își duc în spate propriul rucsac de drumeție, care montează un cort, ori joacă fotbal, baschet ș.a. împreună cu colegii, pe terenul unei școli, lângă bloc, pe un tăpșan sau altundeva.

Pe plajă sau în stațiunile montane – unde merg cu părinții – sau în tabere, de cele mai multe ori nu vezi decât copii și adolescenți care își dau ochii peste cap la orice propune de activitate fizică și care stau amorțiți, cu ochii în telefon. Nicio experiență pare că nu poate trece de bariera Marelui Plictis. Iar când începe școala, mai mult decât numele destinației de vacanță (uneori nici pe acesta!) nu pot spune despre vacanța lor de vară. Iar despre ce au învățat sau au descoperit, nici atât. Toate aceste două-trei luni sunt doar o mare tăcere. Vacanțele copiilor și adolescenților actualei generații au devenit un timp pierdut, inutil, în care existența este suspendată, nicidecum augmentată.