Exorcizarea  notelor – demonii  noștri  educaționali  de  toate  zilele  (I)

Nu de puține ori discuțiile dintre elevi, părinții acestora și profesori ajung la subiectul… Era să zic subiectul evaluare. Când de fapt subiectul sunt NOTELE. Și auzim: notele au fost prea mici sau prea mari, pentru că subiectele au fost prea grele sau prea ușoare; profesorii sunt nedrepți și pun notele în mod preferențial; copilul meu a știut mai mult, dar profesorul are ceva cu el; de ce să învăț eu asta, că nu se dă la examen?!; dacă vrei să iei note mari la examenele naționale, trebuie să exersezi cât mai multe teste; ce mai vrea și profesorul ăsta, că disciplina lui chiar nu este importantă, doar nu se dă la examen?!; astea-s note?!… uite de asta nu le mai place copiilor școala!; ați văzut ce note bune am luat, doamna, la disciplina X?… am numai note de zece!” etc. etc..

Discuțiile din spațiul public merg în aceeași direcție: notele de anul acesta la examenele naționale sunt mai mari / mai mici decât anul trecut; în județul X media notelor este 7,23, spre deosebire de județul Z unde media notelor este 7,87; la Grupul Școlar ABCD niciun elev nu a obținut notele minime necesare pentru a promova bacalaureatul; școala / liceul X are Y elevi “decariști” la evaluarea națională ori la bacalaureat etc.

Comunicările din partea ministerului și inspectoratelor școlare? Zeci și sute de grafice, statistici șa.. Aproape toate au în centru notele… Cele mai multe doar atât și nimic mai mult.

Obsesia pentru note are și consecințe? Are, și nu puține. Cu ce să încep? Cu faptul că majoritatea elevilor “învață” doar pentru note, nu pentru a ști, nu pentru a înțelege, nici măcar pentru a dobândi competențe necesare pentru o viitoare carieră? Iar strategiile folosite sunt pe măsură. Și nu vorbesc despre strategii mai puțin cinstite (copiat de la colegi sau altele de acest fel), ci despre faptul că elevii au ajuns să memoreze exerciții tip, algoritmi, răspunsuri la grile. Când ei în fapt nu știu și nici nu înțeleg mai nimic din ceea ce stă în spatele răspunsurilor lor. Dacă întrebi și încerci să afli cât de profunde le sunt cunoștințele, de multe ori ajungi la concluzia că elevii noștri habar nu au “cu ce se mănâncă” disciplinele de studiu la care au luat note mari. După o scurta perioadă de la susținerea unui test, a unui examen, constați cu stupoare că elevii nu mai știu aproape nimic. Și auzi frecvent replici precum “asta am învățat acum o lună”, „la lecția asta am fost ascultați deja” ș.a..

Cu cel puțin doi ani înainte de examenele naționale, elevii nu mai învață și uneori nici măcar nu mai participă decât la orele de la disciplinele de examen. Doar notele acestea contează. Iar părinții sunt cei care de multe ori consolidează aceasta perspectivă. Rareori te întâlnești cu un părinte interesat de felul cum copilul lui ar putea SĂ ÎNVEȚE mai bine, mai profund, ca să nu mai zic de părinți interesați despre cum copiii lor ar putea să-și dezvolte competențe reale. Nici măcar cu părinți interesați de ce se află ÎN SPATELE NOTELOR nu te întâlnești prea des. ”Nota, Doamnă, nota…”

Acasă, în familie, discuțiile sunt cele mai multe tot despre note. Dacă acestea sunt mulțumitoare, subiectele de discuție devin deodată extrem de puține. Interesul pentru ce chiar știe sau face copilul la școală este aproape inexistent. Nu demult, o mama îmi spunea că nu știa că fiul ei (fiind elev în clasa a V-a!!!!) are mari dificultăți la scriere și citire, deoarece doamna învățătoare nu-I spusese nimic despre așa ceva.

Profesorii, cei mai mulți, nu scapă nici ei de această obsesie. Dacă predau o disciplină de examen, bulversează elevii cu rezolvări nenumărate de teste model și cu simulările, încât ajungi să te mire că încă mai există elevi cărora le mai place materia în cauză. Dacă nu au acest “noroc” și predau o disciplină așa-zis „de umplutură”, mulți profesori pun note fără nicio acoperire (de exemplu, dau 10 la toată clasa), care nu reflectă nimic. Dar astfel „mulțumesc” pe toată lumea: elevi, părinți și chiar și pe profesorii înșiși. Că așa nu mai vine nimeni să-i ia la rost. Nici măcar nu mai contează efectul pervers al acestor note. Iar lista ar putea continua…

Nu-i este potrivită notei nici postura de vedetă, nici cea de țap ispășitor, nici pedagogic și nici faptic. Indiferent de ceea ce se așteaptă de la aceasta și de puterea cu care este investită, nota nu poate face nimic mai mult decât este menită să facă: să traducă într-un simbol evaluarea performanței elevului, la un moment dat. Nota reprezintă doar atașarea unei etichete la un anumit rezultat școlar. Dacă acest lucru este înțeles și acceptat, dezinvestim nota de puterea prea mare pe care i-am dat-o și o aducem în normalitate. Nota nu spune niciodată nici cine ești, nici ce știi ori ce nu știi; este doar o fotografie de moment din existență fiecăruia. Nota nu valorează nimic fără cunoștințele și competențele pe care trebuie să le aibă în spate. Iar pentru a însemna ceva notele trebuie explicate, iar ceea ce stă în spatele lor trebuie analizat. Notele sunt utile când ne propunem să facem un clasament sau o selecție, dar mai puțin folositoare atunci când ne propunem chiar să învățăm, să dezvoltăm competențe.

Să punem reflectorul pe demonii care ne bântuie (aici: NOTELE), să-i scoatem din întuneric la lumină, să devoalam și să analizăm ce stă dincolo de ele este cel mai bun lucru pe care îl putem face. Cum? Asta într-o postare viitoare.