O societate care nu mai are nevoie de profesori

Aproape trei săptămâni de grevă… Dacă n-ar fi fost disconfortul provocat de riscul blocării examenelor naționale, nimeni nu părea foarte deranjat. Oricum am întoarce-o, în afară de angajații din învățământ care au protestat, într-un fel sau altul, este clar că nimeni nu mai apreciază importanța socială a muncii de profesor. Căci altfel, dacă am trăi într-o țară care plasează educația pe un loc cu adevărat important, nu ar exista atâta ignorare și indiferență din partea societății, vecine cu desconsiderarea și chiar cu disprețul.

La începutul grevei am fost ignorați total. Apoi, am avut „onoarea” să ni se trimită negociatori „de vază”: tot felul de agramați care probabil că în afară de viața de elev (cu siguranță nefericită!) nu au nicio legătură cu școala. Mai apoi, când totuși greviștii au insistat în a-și menține solicitările și poziția, ieșind masiv în stradă în toate județele țării, mai marii guvernului și-au făcut timp să-i întâlnească, ca să le spună încă o dată ca “Pentru voi nu sunt bani! Așteptați până la Sfântu Așteaptă, cum ați făcut-o de atâtea ori; poate că astrele se vor alinia și pentru voi vreodată, nu doar pentru noi, beneficiarii de sinecuri, pensii speciale etc.”  Surprinzător, de data aceasta profesorii au avut curajul să spună „NU!” Ba, mai mult, chiar au îndrăznit să vină în București și să spună răspicat “Așa nu se mai poate!”

Văzând că gluma se îngroașă, Întâiul profesor al țării ne-a făcut onoarea să-i primească pe câțiva reprezentanți ai breslei. Doar ca să le aducă aminte ce obligații și responsabilități au, subliniind apăsat că greva îi încurcă în a-și duce sarcinile la îndeplinire. Și să le spună că, da, cândva în viitor, faptul că “educația este prioritate națională” va aduce și ceva bani, până și acelor profesori care au avut ghinion și nu au reușit să-și cumpere șase case din salariu. Dar, gata cu joaca… marș acasă. De fapt, marș la catedră! Iar când greviștii au refuzat „minunatele oferte”, s-a întors foaia: a fost dată la o parte diplomația, au început reproșurile, stropșelile, detractările, calomniile și ofertele derizorii, jignitoare.

Nu politicienii au fost cei mai dezamăgitori…. Tăcerea celorlalți este cea care a durut și doare cel mai tare și a creat acest sentiment acut de singurătate și izolare înlăuntrul mecanismului social. Pentru mass-media orice a fost mai important decât greva profesorilor: nunta prințului moștenitor din Iordania, vizita de relaxare a regelui Charles în România etc.. Iar atunci când au făcut emisiuni despre grevă, vocile majoritare din studiouri au fost ale reprezentanților guvernamentali ori ale oamenilor politici, ale oamenilor școlii fiind cu totul secundare. Nici măcar asta nu este ceva neașteptat, având în vedere că de mult timp asistăm la dispariția presei echidistante din România. Pentru că, nu-i așa?, banul chiar înclină balanța.

Întrebările cele mai dureroase vin în valuri: unde au fost părinții? unde au fost elevii? unde au fost acei lideri de opinie care înainte de grevă postau atât de des pe rețelele de socializare atâtea lucruri despre școală, despre ce trebuie să facă profesorii, despre ce competențe ar fi bine să-și dezvolte? unde a fost mediul academic, acei profesori universitari care au fost mentori pentru mulți dintre cei aflați în stradă, care au scris cărți și și-au construit cariere în baza expertizei lor privitoare la educație? unde au fost organizațiile nonguvernamentale care își desfășoară multe dintre activități în spațiul școlar și care apelează extrem de frecvent la profesori pentru a-și implementa proiectele? Nu i-am văzut pe nicăieri!

De departe cei mai mari absenți reali ai protestelor au fost liderii sindicatelor din învățământ. Pe tot parcursul grevei s-au comportat ca și cum toată această grevă este doar o harababură care i-a luat prin surprindere. Au pasat tot timpul responsabilitatea pe umerii celor care i-au ales să-i reprezinte, au trimis mesaje publice confuze, au părut mereu dispuși să renunțe, nu au comunicat constant și credibil nici cu profesorii, nici cu publicul larg. Cu alte cuvinte liderii sindicatelor din învățământ i-au lăsat pe profesori singuri în gura lupului. Devine din ce în ce mai evident că este ceva e putred în Danemarca și pute al naibii de tare. Și da, poate că trebuie să ne gândim mai mult și mai bine când ne alegem reprezentanții, liderii, fie ei politici sau sindicali. Pentru că ei iau hotărâri în numele nostru, dar după cum se vede, nu pentru noi, profesorii.

Oare crede cineva că poate exista o educație de calitate fără profesori sau cu profesori desconsiderați?!… Mai crede cineva că viitorul va arăta bine într-o lume în care cei care educă generațiile tinere sunt tratați ca niște paraziți ai societății ori ca niște iobagi, care nu au decât dreptul de a munci și sunt lăsați la mila “grofului”, ultimii la rând?

Da, fotografia cu kilometrii de profesori care mărșăluiau prin București, nu doar pentru a-și cere drepturile lor, ci și pentru a lupta pentru o societate mai educată, a devenit virală. Românii, inclusiv mulți dintre cei care își desfășoară activitatea în școli, au descoperit că profesori sunt mulți și că pot fi uniți. Unii chiar s-au entuziasmat. Însă, revin, dincolo de aparențe, noi, profesorii, am fost lăsați singuri. Nimeni din societate, cel puțin nimeni dintre cei care ar fi trebuit să ne susțină nu ni s-a alăturat. Nimeni nu s-a solidarizat cu adevărat cu noi! Îmbrățișările anemice, steagurile fluturate la câteva balcoane, mesajele de tipul „suntem alături de profesori, dar încetați greva pentru că  elevii din clasele a XII-a trebuie să meargă la studii în străinătate” nu, chiar nu sunt dovezi ale solidarității.