De 2,1% Românie educată

Și iată că am ajuns în acel punct, previzibil de altfel, în care Ministerul Educației a primit cel mai mic procent din PIB din ultimii ani. 2,1%. Asta în condițiile în care pe toate drumurile, începând de foarte sus și până jos, de la președinte la ultimul consilier local sau la politicieni în devenire, care aspiră la o poziție de putere, toată lumea clamează construirea unei Românii educate.

Sunt multe de spus referitor la această situație iar perioada din an în care ne aflăm face ca orice luare de poziție să pară nepotrivită. E timpul colindelor, al vacanțelor, când ne dorim să ne simțim bine și cu siguranță orice vine să zdruncine această stare ne deranjează sau pur și simplu nu ne interesează. Aparent paradoxal, când propunerea pentru o noua  lege a educației a fost supusă dezbaterii publice, era în timpul vacantei de vară. Poate și de asta, nici atunci și nici acum mai nimeni nu sesizează semnificația și, mai ales, consecințele posibile ale unor astfel de decizii guvernamentale. Rețelele de socializare abundă de profesori, elevi și părinți fericiți, de poze cu școli ornate, cu tombole, cu festivaluri și, mai ales, cu “gale ale excelenței”. E clar: toți cei care sunt în școală sau au vreo legătura cu școala sunt astăzi pe deplin fericiți și mulțumiți. Guvernanții noștri, actuali și viitori, pot să stea liniștiți. Pot să continue să taie de la “educație; aici totul merge ca pe roate, iar oamenii sunt mulțumiți, chiar și fără bani.

Cu riscul să mă transform într-o „Casandră”, voi „prezice” câteva din consecințele dezastruoase ale acestei decizii politice, acceptată și chiar susținută social prin tăcere și indiferență:

• Abandonul școlar, care și în acest moment este deja mare, cum rezultă inclusiv din cifrele cosmetizate pe care ni le prezintă instituțiile statului, va crește. De ce? Pentru că pentru a păstra în școală elevii care sunt în risc de abandon școlar este nevoie de bani. Nu pentru a fi plătiți, ci pentru a putea beneficia de acele servicii educaționale și sociale care i-ar ajuta să nu o părăsească: o masă caldă, plata la timp a navetei, oferirea de tichete pentru rechizite și cărți și, nu în ultimul rând, a unui sprijin educațional remedial. Este o iluzie să crezi că un elev flămând, a cărui familie trăiește la limita subzistenței și care are ca orizont cultural subcultura cartierului, cătunului sau a ghetoului în care trăiește, care nu-și găsește locul printre ceilalți colegi “mai norocoși” va rămâne în școală dacă nu se intervine semnificativ în ajutorarea lui.
• Analfabetismul funcțional (care este deja la nivelul de 44% – asta da excelență în educație!) și chiar analfabetismul propriu-zis vor crește la cote greu de acceptat în orice țară care se dorește a fi civilizată. (Nu că acum nu am fi atins deja un nivel mai mult decât alarmant.) Pentru a avea o intervenție eficientă este nevoie de o strategie la nivel de țară, o strategie concepută și aplicata de experți și care să se fundamenteze pe o investigare aprofundată a realității și specificului spațiului educațional și social românesc. Iar odată elaborată și aprobată, această strategie trebuie aplicată unitar, consecvent și pe termen lung. Ori toate acestea presupun resurse, umane, materiale, financiare etc..
• Învățământul paralel va deveni o caracteristică “normală” a educației în România, dacă nu a devenit deja. Pentru că cel puțin în marile orașe și nu numai, pentru familiile care au ceva resurse, este absolut normal ca meditațiile să facă parte din viața copilului, în unele cazuri încă de la clasa pregătitoare. De ce? Pentru că sistemul educațional de stat, adică cel oferit și susținut de guvernanții noștri cu 2,1% din PIB, nu mai oferă siguranța reușitei în viață. Se va ajunge, dacă nu chiar am ajuns deja pe alocuri, ca școala să devină doar locul unde copiii sunt lăsați pentru a fi supravegheați, adică un fel de spațiu de petrecere a timpului liber. Profesorii devin astfel babysitteri, câtă vreme adevărata învățare se petrece în afara școlii. Sigur, pentru cine și-o permite!
• Profesorii cu adevărat “buni” vor deveni rarități. Este o realitate faptul că vârsta medie a profesorilor din România este una ridicată, că tinerii preferă alte domenii profesionale, că cei care aleg să vină spre domeniul educațional o fac ca ultimă alternativă și cu gândul să plece cât mai rapid. De asemenea, discreditarea constantă, prezentarea stereotipă a acestei categorii profesionale, în corelație cu așteptări nerealiste și cu derobarea de responsabilități a celorlalți actori educaționali (familia, comunitatea, autoritățile) face ca mulți dintre profesori să se confrunte cu fenomenul de burnout, cu depresia, anxietatea ș.a. care îi fac să nu mai fie capabili și disponibili pentru o implicare autentică și profundă în educația elevilor lor. Mai are rost să spun că pentru a atrage în școli absolvenți bine pregătiți este nevoie de salarii și condiții atractive de muncă iar pentru a avea profesori cu o bună stare mentala, implicați și creativi, atunci trebuie gândite și puse în practică programe de dezvoltare personala și de suport psihologic pentru aceștia. Iar toate aceste solicită, bineînțeles, bani.
• Intervențiile educaționale vor continua să fie făcute după ureche. Sunt ani buni de când schimbările în educație sunt făcute fără să existe în spate o cercetare psihopedagogică…. Cândva aș fi spus o cercetare riguroasă. Acum nu mai pot, pentru că astfel de cercetare nu mai există. Deloc. Se va continua astfel punerea în practică a “viziunii” unor decidenți luminați care au considerat și consideră desființarea Institutului de Științe ale Educației, care mulți ani s-a achitat onorabil de sarcinile de a realiza cercetări și de a documenta propuneri de intervenții educaționale, este fix ceea ce trebuie să facă, pentru binele educației în România. Iar contribuția decidenților în cauză a fost aceea că, în compensație, au inițiat schimbări majore, bazându-se pe lecturi și experiențe personale superficiale și accidentale ori pe perspective emanate de „specialiști” fără nici un fel de studii solide în domeniu. Așa s-a ajuns să se facă experimente pe viu, pe întregi generații de elevi, fără ca mai înainte să se piloteze schimbările intenționate și fără ca măcar să se monitorizeze și să se evalueze impactul a ceea ce au făcut. Rezultatele se văd: nimic nu pare să mai funcționeze, totul se destramă, iar debusolarea și lipsa de perspectivă devin atributele definitorii ale învățământului românesc. Și da, pentru a cerceta, a pilota schimbările propuse, pentru a evalua impactul, e nevoie de bani.
• Dotarea școlilor va fi lăsată la mila autorităților politice locale. Doamna ministru ne spunea de curând cu nonșalanță că de fapt banii primiți de educație sunt mai mulți, pentru că o parte se regăsesc în bugetele autorităților locale care au atribuții în gestionarea patrimoniului școlilor. Toate bune și frumoase până te interesezi ce fac efectiv aceste autorități locale. Cele mai multe, mai nimic altceva decât să plătească utilitățile, micile reparații curente și, eventual, bursele elevilor. Despre investiții foarte rar putem vorbi, iar când sunt făcute, de obicei fondurile sunt direcționate cu dedicație spre școlile cu conduceri susținute politic. Celelalte pot să aștepte și ani de zile pentru renovarea unei toalete sau pentru pavarea unei curți. Iar pentru a primi totuși ceva directorii trebuie să facă antecamere la mărimile zilei, să se milogească, să devină “oameni de curte”, câtă vreme totul este la discreția celor care se află la putere. De multe ori aceștia desconsideră atât de mult oamenii școlilor, conducerile acestora, încât nici măcar când au bani, pot și chiar inițiază investiții, nu-i consultă pe cei din conducerile școlilor cu privire la care le sunt nevoile, care sunt parametrii și caracteristicele cele mai potrivite pentru toate aceste dotări și facilități. Așa că sunt construite școli, grădinițe, săli de sport, se cumpără mobilier, aparatură IT a căror utilitate ajunge să fie discutabilă.
• Inegalitățile sociale se vor accentua. Atunci când banii sunt puțini, iar la masă stau leii și iepurașii pentru a beneficia de aceeași “mâncare”, ghiciți cine va avea întâietate?!… Da, școlile care au fost privilegiate și până acum (cele situate în zone bune din punct de vedere social și economic, cu părinți “sus puși”, care aduc capital de imagine decidenților) vor fi în continuare “în cărți”, vor lua partea leului. Școlile mici, din zone defavorizate, neinteresante electoral și politic vor rămâne cu restul, adică cu mai nimic. Ce este însă dureros este că în spatelor acestor jocuri sunt elevii, viitorul acestei țări. “Iepurași” or fi ei mulți, dar sunt neimportanți pentru cei care au decis că 2,1% din PIB este suficient pentru educație. Cu toții știu că “leii” oricum vor supraviețui. Și încă bine!

Aș putea să continui, dar… vine Crăciunul. Să ne bucurăm. Să-i lăsăm pe alții să lupte pentru interesele și viitorul nostru… Pentru că, nu-i așa?, ei știu mai bine ca noi ce avem noi nevoie și ce ne face bine. Cel mai bine!…