“Ce e așa așa grav, e doar o joacă!” sau despre normalizarea bullying-ului

Nu este nevoie să fii profesor sau elev pentru a ști că nivelul bullying-ului din școli a atins cote mai mult decât alarmante. Știrile de la TV, articolele din ziare, postările de pe diverse rețele de socializare ne aduc în atenție fapte care până nu demult păreau ieșite din comun, dar care acum devin din ce în ce mai mult “normalitatea” școlilor din România, indiferent dacă acestea sunt într-un oraș mare ori într-un sătuc uitat de lume, într-o școală de cartier sau într-un așa zis “colegiu de elită”. Elevi care se înjunghie “în joacă”, eleve care se păruiesc în curtea școlii, găști care se înfruntă în curțile ori chiar pe holurile școlilor, jigniri lansate în spațiul online și care sunt însoțite de filmulețe sau fotografii umilitoare sau compromițătoare…

Te-ai aștepta ca toată lumea să fie în alertă, să-și pună întrebări, să caute soluții, să propună strategii și mai ales să intervină rapid și eficient. Iar când spun toată lumea mă gândesc chiar la toți cei implicați: decidenții, profesorii, părinții, elevii, societatea civilă, mass-media. De ce? Pentru că acest fenomen care a devenit omniprezent afectează grav buna dezvoltare a copiilor și adolescenților noștri și creează premisele dezvoltării unei societăți profund intolerantă, inechitabilă. În ultima instanță, disfuncțională…

Te-ai aștepta ca decidenții din Ministerul Educației și din inspectoratele școlare să fie într-o căutare asiduă a celor mai bune strategii, să aducă lângă ei specialiști cu expertiză în analizarea fenomenului și în conceperea de strategii de intervenție, să se consulte cu practicieni cu mare experiență din domeniul educațional, să meargă frecvent pe teren pentru a vedea realitatea școlilor românești. Adică, pe scurt, să încerce să-și dea seama ce se întâmplă, care sunt cauzele, iar apoi să conceapă și să pună în practică programe eficiente și adaptate spațiului educațional și social românesc.

Ei bine, decidenții noștri chiar fac lucruri. Nu, nu stau degeaba. Înființează comisii, solicită dări de seamă, fac statistici… Lucruri importante. Cu alte cuvinte, îngroapă totul în hârtii și în birocrație. Este bine știut: când vrei să îngropi ceva, înființează o comisie. Sigur, inițiază și campanii, organizează conferințe de presă, postează fotografii din seria “fă-te că lucrezi!”. Așa, toată lumea este mulțumită: bullying-ul este pe mâini bune.

Îi mai trezește din beatitudinea “intervențiilor de succes” un filmuleț pe Tik Tok, în care unii elevi își bat joc de alți colegi sau de profesori, o postare pe rețelele de socializare în care în care un elev sau un grup de elevi folosesc degajați cuvinte care i-ar face și pe cei mai versați băieți de cartier să roșească, disperarea unor părinți care își mută copiii de la o clasă la alta sau de la o școală la alta pentru că sunt mereu și mereu victime, un articol de ziar în care se relatează cazuri de elevi excluși, marginalizați ș.a..

Pe profesorii îi regăsim, de cele mai multe ori, luptând cu bullying-ul fie din postura de justițiari cu “nota” în mână (o arma rămasă azi fără nicio putere reală), fie în cea de spectatori pasivi ai unui fenomen care ia amploare, dar pe care ei preferă să-l ignore. De ce? Pentru că unii nu doresc să-și complice existența, alții consideră că nu-i privește sau că nu sunt plătiți pentru asta, alții pentru că nu știu ce ar putea face, altii pentru că…

Cei care aleg să intervină, de cele mai multe ori se dau bătuți pentru că nu mai găsesc pe nimeni lângă ei. Și e greu să fii de unul singur, mai ales când trebuie să te lupți cu morile de vânt. E greu până și să completezi maldărul de hârtii aferente unei intervenții, dar este și mai greu să fii mediatorul în situații în care cei mai mulți caută un țap ispășitor. Mai ales că vinovatul cel mai la îndemnă este mai mereu un profesor.

Părinții, am fi tentați cu toții să spunem, sunt cei mai interesați și mai implicați atunci când e vorba de bullying. Paradoxal, dar nu! Sigur, dacă propriul copil este victimă, acei părinți vin, solicită intervenții, învinovățesc, încearcă să-și facă dreptate. Însă pentru părintele agresorului totul este dus într-o normalitatea a vârstei și a vremurilor în care trăim: “așa sunt copiii; a fost o joacă; așa se vorbește acum…”

Aproape niciodată însă nu interesează pe niciunii dintre cei implicați care sunt cauzele, care este partea lor de contribuție la apariția acestor comportamente, ce ar putea ei face ori cum ar putea să-și ajute proprii copii sau să ajute școala în lupta cu acest fenomen. Nimic din toate acestea.

Mai este ceva care devine pe zi ce trece atât de prezent încât aproape am fi tentați să spunem că este normalitatea: părinții nu mai sunt interesați de viața propriilor copii, habar nu au ce fac aceștia, nu mai vorbesc cu ei despre ce simt sau gândesc. Probabil este mai ușor să-ți bagi capul în nisip și să nu te confrunți cu provocările vieții de părinte.

Actorii principali, elevii, al căror mod de viață presupune într-o proporție mai mica sau mai mare să fii parte a unui act de bullying, fie ca agresor, fie ca victimă, fie ca martor, sunt cei care încet, încet încep să considere ca acesta este un mod de viață. Mai precis, modul lor de viață, care nu are nimic special și care creează coordonatele unui nou „mod normal” de relaționare. A devenit firescul relațiilor copiilor și adolescenților noștri să umilească, să marginalizeze, să se distreze pe seama celui mai slab dintre ei, să utilizeze orice mijloace pentru a-și impune “superioritatea”, să nu le pese de celălalt.

La fel de firesc a devenit ca depresia și anxietatea, ca efecte ale bullying-ului, să reprezinte caracteristici des întâlnite ale copiilor și tinerilor din ziua de azi, victime ale fenomenului. E dureros să te gândești la trăirile, la realitatea de zi cu zi a acestor copii și tineri și, cu siguranță, este înfricoșătoare perspectiva unei societăți clădită pornind de la aceste premise.

Nu pot decât să mă întreb ce se mai așteaptă, începând cu cel mai înalt nivel decizional până la profesorii abia intrați în sistem, pentru a se opri această mare prefăcătorie națională și a face ceva cu adevărat eficient?!… Pentru că nivelul următor de pericol se întrevede deja: armele albe au ajuns deja în școală iar onor Ministerul Educației o știe. Măsura luată? Introducerea unei noi prevederi în regulamentul școlar. Comment or No comment?!