Când supraprotecția și lipsa de control merg mâna în mână

Ce se întâmpla atunci când supraprotecția și lipsa de control merg mâna în mână?

Oricine trece prin fața unei școli din mediul urban la începutul programului nu poate să nu observe șirurile de mașini din care coboară elevi de diferite vârste (de la clasa pregătitoare, până la clasa a XII-a), însoțiți de părinți, mulți dintre ei ducând ghiozdanele copiilor lor, în mână sau în spate. Pe mulți dintre acești părinți îi regăsim peste câteva ore în fața școlilor sau a afterschool-urilor¸ așteptând răbdători sfârșitul programului, ca să care iarăși aceleași ghiozdane.

Nu știu câți dintre noi suntem intrigați de acest lucru, dar cu siguranță cineva venit din afara granițelor României ar fi tare mirat. Pentru că așa ceva pur și simplu nu se întâmplă “în afară”. Acolo cei mai mulți dintre copii și adolescenți merg singuri la școală, folosind transportul în comun, își duc singuri ghiozdanele și, în general, își gestionează viața de elev cel puțin autonom, dacă nu complet independent. Nu vorbesc aici doar de țările nordice, despre care mulți spun că sunt o altă lume, ci și de țări precum Marea Britanie, Germania, Spania, Austria. Țări în care am fost și unde am întâlnit la tot pasul, în metrou, în autobuze, pe biciclete, copii și tineri mergând în grupuri sau solitari spre și dinspre școală, de cele mai multe ori îmbrăcați în uniforme, cu ghiozdanele în spate.

De ce nu se întâmplă la fel și la noi? Cele mai multe răspunsuri primite de la părinți sunt legate de lipsa de siguranță din zonele publice din orașele românești („se circulă haotic”, „sunt tot felul de persoane periculoase pe stradă”, „copiii pot deveni victimele bullyingului” etc). Dacă ar fi să dau crezare celor spuse de părinți, neapărat aș ajunge și eu la concluzia că România reprezintă “Vestul sălbatic” al Europei. (Afirmație de care, și nu-i așa?!, am fost foarte ofensați, când am auzit-o din gura unui parlamentar german).

Chiar este așa periculos în România? Să mergi cu autobuzul, tramvaiul, metroul în România este mai riscant decât în Londra, Berlin, Madrid? Pe străzile din România sunt mai mulți delincvenți decât în alte țări? În orașele noastre așteaptă traficanți de droguri și bande înarmate la fiecare colț de stradă? Nu există autorități și instituții de forță ale statului care să aibă grijă de siguranța cetățenilor în spațiile publice?

Cred că este clar pentru majoritatea dintre noi că lucrurile la noi nu sunt grave deloc. Atunci, despre ce vorbim? Vorbim despre o supraprotecție pe care părinții din România o exercită asupra copiilor lor. Există acum în rândul părinților o distorsionare semnificativă a tot ce înseamnă să asiguri siguranța copiilor, care în ultima instanță duce la în a nu-l mai lăsa pe copil să facă aproape nimic: nici să meargă singur la școală, nici să-și ducă singur ghiozdanul, nici să-și facă singur temele, nici să-și pună singur mâncarea în farfurie, nici să-și facă singur curățenie în cameră, nici să facă singur cumpărături și nici măcar să împrumute singur o carte de la bibliotecă.

Rezultatul este deja dezastruos și va fi și mai și, cu trecerea timpului. Mare parte dintre copiii și tinerii noștri de azi nu au dezvoltate nici măcar abilitățile elementare de viață și ajung să fie dependenți până la vârste înaintate de părinții lor. Ceea ce, culmea, nu a fost și nu este valabil pentru părinții copiilor de azi, în raport cu proprii lor părinți. Aceștia, la vremea lor, i-au educat vrând-nevrând în spiritul dobândirii autonomiei de la vârste fragede (copiii de acum 30-40 de ani erau numiți aproape peiorativ “generația cu cheia de gât”) și al implicării în activitățile gospodărești din familie.

Nu vreau să dau verdicte, dar cu toții putem să facem un exercițiu de imaginație referitor la urmările acestei “supraprotecții” de azi, aproape omniprezente în jurul nostru, cel puțin la anumite categorii sociale si rezidențiale.

Ca și cum cele de mai sus nu ar fi de ajuns, într-un mod aproape paradoxal, această supraprotecție vine la pachet cu lipsa aproape totală a controlului parental privind activitățile copiilor din mediul virtual. Dacă în raport cu lumea reală dezideratul celor mai mulți părinți este o „expunere zero” a copiilor la eventualele pericole, aceiași părinți vigilenți și hiperprotectivi habar nu au ce fac copiii lor în lumea virtuală. Ba, mai mult, consideră că a oferi acces neîngrădit și nelimitat copiilor la internet, prin punerea la dispoziție nelimitată și necondiționată a calculatorului, tabletei, smartphonului este un semn de emancipare, de adaptare la realitățile lumii contemporană.

Dacă am fi mai atenți la discuțiile, preocupările, comportamentele copiilor și adolescenților noștri, am descoperi măcar parțial ce găsesc și cu ce se ocupă ei în majoritatea timpului petrecut în spațiul virtual: limbaj licențios, violență, exacerbarea sexualității, pornografie, modele valorice și comportamentale complet discutabile etc. În discuțiile deschise pe care le-am avut cu elevii, dincolo de accesul facil la informații numeroase și diverse, alte lucruri pozitive și avantaje care reies din accesul lor aproape nelimitat la internet nu au fost în stare să numească. În schimb, majoritatea au avut curajul de a recunoaște nenumăratele pericole pe care le întâlnesc aici, chiar și când situațiile li se par incitante și atractive.

Dacă este să reiau paralela cu ce se întâmplă în alte țări, nu pot decât să scot în evidență accesul strict restricționat al copiilor la internet, prin interzicerea accesului acestora la dispozitivele de conectare la internet în absența supravegherii părinților. Nu este acceptat ca un copil de 6-7 ani sau chiar ceva mai mare să aibă un smartphone personal sau să aibă în camera sa un calculator cu acces la internet.

Este timpul, cred eu, să ne trezim și să le oferim copiilor noștri ocazii să-și dezvolte abilități reale de viață, prin oferirea de experiențe autentice și, în același timp, să-i ferim de pericolele imense din spațiul virtual, care le pot afecta dezvoltarea și starea mentală.